Mirosea a lămîiţă. Asta e tot ce îşi aducea aminte despre ea, iar asta îl înnebunea. Cutreiera străzile sperînd să o întâlnească aşa cum se întâmplase şi-atunci. În ultimul timp imaginea ei îl însoţea peste tot. Fiecare persoană pe care o vedea, pe care o întâlnea, avea ceva din ea. Zâmbetul, privirea, gesturile, însă parfumul ei nu-l regăsea la nimeni. Era îngrozit de faptul că la un moment dat va începe să o uite. Se întâmpla deja ca în unele seri să încerce să-şi aducă aminte chipul ei şi nu reuşea. Poate tocmai de-asta era aşa disperat să o regăsească. Probabil că dacă ar fi văzut-o nu ar fi ştiut ce să-i spună, dar credea că la momentul respectiv o să spună cuvintele potrivite, oricare ar fi fost acestea.
Nopţile şi le petrecea alături de alte femei. Dar pe lângă ea, ele erau fade, şterse, nu aveau nimic special. De obicei băutura alunga dezgustul pe care-l simţea faţă de ele, dar o întrebare îl bântuia mereu: de ce nu poate simţi liniştea, starea de bine, pe care i-o aducea băutura, şi-atunci când era treaz. Şi totuşi, nu putea să treacă peste faptul că din vina lui plecase. Ăsta era un alt motiv pentru care o căuta. Vroia să-şi demonstreze că poate îndrepta lucrurile, că poate să o readucă în braţele lui.
Se spune că nu dragostea sau ura sunt cele mai puternice sentimente. Cel mai mare impact îl are indiferenţa. El ştia asta, şi totuşi o tratase cu răceală fără motiv. Lucrurile au mers bine, până s-au înrăutăţit. Se obişnuise cu gândul că ea o să fie mereu alături de el, că o să fie lângă el dimineaţa şi că seara când se întoarce obosit de la muncă, o să-l aştepte în pat gata să i se ofere chiar dacă el nu vroia întotdeauna ce avea ea de oferit. În ultimul timp nu părea că mai vrea nimic. Ea devenise o fantomă. Dacă îi priveai din afară, exact asta ţi s-ar fi părut că vezi. Ea se agita pe lângă el, îi vorbea, se plimba prin casă după el, şi el nu o vedea, nu o auzea, nu îi simţea prezenţa. Era ca fotoliul sau măsuţa de cafea din mijlocul camerei de care te loveşti întotdeauna, până înveţi din instinct să o ocoleşti şi apoi uiţi că e acolo. Din cînd în când mai arunci pe ea pliante sau scrisori publicitare şi atât. Nu îţi e de alt folos.
Privind acum în urmă, nu-şi dădea seama cum de putuse să o ignore. Era o persoană minunată care îi fusese alături la bine şi la rău, care îl suportase cu calităţi şi defecte. Care îl inţelesese atunci când nimeni nu era capabil de asta şi îi fusese alături când toată lumea era împotriva lui. Şi el nu îi mulţumise niciodată pentru asta. Ea nu avea nevoie de nimic de la el, decât de o privire blândă şi o îmbrăţişare caldă. Câteodată astea sunt singurele lucruri de care ai nevoie pentru a înţelege că cineva te iubeşte cu adevărat. O singură privire care să-ţi spuna : “te iubesc” sau “mulţumesc” . Persoanele care se iubesc cu adevărat nu au nevoie de cuvinte pentru a comunica.
Nu fusese niciodată în stare să îi spună că o iubeşte sau că îi pare rău, nu sincer în orice caz. Nu realiza cum putuse să o ignore. Ce anume îl orbise ? Ce îl făcuse să uite de ea ?
Îşi dădea acum seama că o vreme nici nu conştientizase că plecase. Se aştepta în fiecare seară să intre pe uşă, zâmbitoare ca de obicei ca mai apoi să îi sară in braţe şi să îl acopere cu săruturi. Era minunat să vezi cum o fiinţă atât de mică poate să fie capabilă de atâta iubire. Spun mică, fiindcă el ar fi putut să o ridice cu o singură mână. Era considerabil mai mică de înălţime decât el. Însă ea nu mai venise, uşa nu se mai deschidea dupa ce o închidea el şi patul i se părea mai rece ca oricând. Târziu şi-a dat seama că asta chiar se întâmplase. Ea plecase şi nu mai avea de gând să se întoarcă. Şi-atunci a început disperarea, căutarea, agonia.
Însă regretele lui nu aveau să o mai aducă înapoi. Ea luase o decizie şi nu avea de gand să şi-o schimbe. Suferise mult prea mult în tăcere. Impropriu spus tăcere, încercase să-i spună de atâtea ori că s-a schimbat, că ceva e în neregulă, dar el nu o auzea, sau se prefăcea că nu o aude. Era mai convenabil decât să realizeze că întradevăr ceea ce se chinuiseră amândoi să construiască timp de ani întregi, o relaţie frumoasă şi de care puţini au parte în viaţă…se destrăma. El întotdeauna fusese genul de om căruia nu îi place să i se spună unde greşeşte. Dar în ignoranţa lui, nu şi-a dat seama că prin refuzul ăsta de a accepta greşelile, nu are de unde învăţa, şi-atunci greşelile se repetă, el fiind convins că face totul bine. Acest refuz o îndepărta din ce in ce mai mult. Încăpăţânarea lui de a se descurca singur şi de a nu o împovăra cu problemele lui o durea groaznic de tare. Şi ea făcea parte din viaţa lui ! De ce o excludea ?! Spre sfârşit, ea obişnuia să îl privească, să îl observe, fără ca el să ştie. Şi într-o zi şi-a dat seama : nu îl mai cunoştea. Nu mai ştia cine e, ce îi place, ce nu, care îi sunt interesele, şi cel mai mult o îngrozise faptul că el nu mai avea aşteptări. Nici pentru el, nici pentru EI. De la un timp toate faptele şi ideile lui se concentrau pe EU/MINE. Nu mai era vorba de NOI. Cândva, la un moment dat, ea ieşise din viaţa lui şi nu îşi dădea seama cum se întâmplase asta. Dar cel mai greu de suportat era faptul că ea ştia că el nu e aşa. Că nu vrea să se comporte aşa, dar dintr-un motiv sau altul lui i se pusese un văl pe faţa şi orice era în afara vălului, nu îi trezea interesul, nu era observabil, nu auzea, nu vedea. Şi ea era exact de cealaltă parte. Atât de aproape – îi simţea respiraţia, îi atingea buzele, îl privea in ochi – şi totuşi atât de departe – ce păcat, era de cealaltă parte a vălului.
A mai stat lângă el multă vreme de cînd observase lucrurile astea. De cele mai multe ori era iubita perfectă : nu îi reproşa nimic, încercase chiar să se schimbe să fie pe placul noilor lui gusturi, dar el tot nu o observa. Şi-atunci trecea în extrema cealaltă : făcea tot posibilul să îl enerveze, sau orice gest care într-un final i-ar fi atras atenţia. Metoda din urmă dădea rezultate cel mai des. Dar nu rezultatele pe care ea şi le dorea. El se trezea din visare, ieşea din lumea lui şi în loc să vadă eforturile ei disperate de a–l readuce lângă ea, vedea mofturile unei copile, imaturitate sau pur şi simplu cicăleală. Câteodată i se făcea frică totuşi că poate ea vorbeşte serios şi avea de gând să plece, şi dădea impresia că şi-a revenit. Şi când în sfârşit simţea că îl ţine iar în braţe şi că el îi împărtăşeşte sentimentele, el aluneca din nou in lumea lui, lume în care ea nu îşi găsea locul. Din când în când se gândea că poate e vina ei, nu a lui, dar dacă el refuza să vorbeasca cu ea, ea de unde ar fi putut afla ?
Aşa că într-o zi a plecat. Se gândea că poate o să se trezească la realitate, dar spre surprinderea ei, el nici nu observase că a plecat. După ce îşi dusese lucrurile la o prietenă care fusese de acord să o găzduiască, se întorsese acasă, şi s-a urcat pe scara de incendiu aşteptând ca el să ajungă acasă şi să observe lipsa ei. Însă nu a fost aşa. El a intrat pe uşă, s-a descălţat, şi-a dat geaca jos, s-a învârtit puţin prin casă dând impresia că simţea că ceva nu mai e la locul lui, a îndreptat un tablou, a lipit colţul unui poster ce se dezlipise, a dus cana de pe măsuţa de cafea în bucătărie, a mutat un fotoliu ca apoi sa-l mute la loc, s-a mai uitat puţin prin cameră, s-a dus în dormitor, dar când nu şi-a adus aminte ce căuta acolo s-a lăsat păgubaş şi s-a îndreptat spre bucătărie. Si aici părea că e ceva în neregulă, dar nu si-a făcut prea mari bătăi de cap. A mâncat nişte resturi reci de pizza şi a adormit la televizor. Ea îl urmărise în tot acest timp cu speranţa că o să iasă val-vârtej pe uşă să o caute. Însă cu fiecare minut ce trecea, fiecare minut în care el nu-i simţea lipsa, speranţa ei se diminua, în final în inima ei rămânând doar cenuşa. O vreme s-a uitat la el cum doarme, dar şi-a dat seama. A realizat în sfârşit că se terminase. Că ea făcuse, tot ce îi stătea în putere şi chiar mai mult, să pună relaţia lor pe picioare, dar că ea singură nu avea cum să facă asta. Şi atunci a plecat.
Trecuseră luni de atunci când, din intamplare l-a văzut peste stradă. L-a urmărit puţin. I se părea fascinant să observe cum se comportă în raport cu alte persoane, sau când nu e ea de faţa. Îl urmărea, fiindcă fizic era tot el, cel pe care îl iubea, chiar dacă el nu o mai iubea pe ea. La un moment dat el a observat-o, a rămas blocat, nu ştia ce să facă. Să traverseze strada să vorbeasca cu ea ? La început părea că nu ştia de unde s-o ia. Parcă o cunoştea, dar nu ştia de unde. Însă până să se dezmeticească el, ea a plecat. S-a uitat la el, i-a zâmbit aşa cum o făcea de fiecare dată şi-a plecat.
Acum el îşi aducea aminte toate astea, o durere chinuitoare i-a sfâşiat inima şi a început să plângă. Se terminase. Era vina lui. Acum…nu mai mirosea a lămîiţă.
